People of Hope 2026: at THE Venice Biennale 2026

Roman Tolici was born in 1974 in the village of Ghetlova, Republic of Moldova. His artistic studies began at the “Igor Vieru” School of Arts in Chișinău, yet his interest in imagery and visual culture was nurtured from his earliest years within his family. In 1990, he arrived in Bucharest thanks to a scholarship granted by the Romanian State to study at the “Nicolae Tonitza” High School of Arts. He later completed his studies at the University of Arts in Bucharest. By the late 1990s, Tolici was experimenting with literature, illustration, animation, comics, and photography, before establishing himself as a painter from the 2000s onward, through solo and group exhibitions.

Associated with a photographic realism infused with lyricism and a surreal sensibility towards everyday existence, Roman Tolici is one of the emblematic artists of Romania’s 2000s generation. His paintings are fragments of a monumental narrative in which, as philosopher Cristian Iftode remarked, “anguish constitutes the fundamental affective tonality. This alternation or juggling between two perspectives, a microscopic view, focusing on the detail that changes the meaning of the entire scene, and a plunging aerial view from above, defines Roman Tolici’s artistic practice.”

CONCEPT ȘI DESCRIERE GENERALĂ:

Când se naște speranța? O formă incipientă apare în jurul vârstei de 2–3 ani, dar speranța conștientă, ca proces reflexiv, se dezvoltă mai târziu. În preadolescență, capătă o dimensiune morală și abstractă, iar la maturitate, devine un exercițiu existențial. Speranța rămâne, totuși, un concept paradoxal, situat la intersecția dintre resursă vitală și iluzie periculoasă, între virtute teologală și structură ontologică, până la forță politică transformatoare. Dincolo de diferențele de perspectivă, speranța nu este niciodată neutră: ea ne modelează raportul cu prezentul și negociază relația noastră cu viitorul. Într-o societate marcată de fragilitate colectivă, speranța funcționează ca o formă de rezistență în fața incertitudinii și a morții, un exercițiu de restabilire a sensului, chiar și atunci când el pare suspendat. 

În universul pictural al lui Roman Tolici, speranța devine o formă de supraviețuire în fața terorii proprii și colective, după cum își poziționează și artistul intenția: „Cu această serie, am încercat să mă îndepărtez de angoasa prezentului, să înțeleg că lucrurile sunt dramatice acum, dar ele vor fi niște simple evenimente pierdute în spațiul istoric și necunoscute toată profunzimea și complexitatea lor.” Demersul propus de Tolici plasează speranța ca principiu identitar și o revendică drept forță transformatoare, într-un sens apropiat de gândirea lui Viktor Frankl, care afirma: „omului îi poate fi luat totul, mai puțin un lucru: ultima dintre libertățile umane – aceea de a-și alege atitudinea în orice circumstanță”.

PREZENTAREA SERIEI:

Seria lui Tolici explorează o dialectică matură între viață și moarte, plasând umanitatea într-un meta-viitor post-traumatic. Este o construcție simbolică a unui timp care urmează nu doar prezentului, ci și viitorului previzibil, în care omenirea renaște după marile catastrofe colective, proiectând un nou echilibru, departe de tragediile civilizației dispărute. Lucrările funcționează ca niște decupaje vizuale în care viața și moartea devin cele două note principale ale narativului: la scară macro, relicvele trecutului și simboluri mortuare de proporții uriașe, carcase goale sau rămășițe de natură, reverberează ca ecouri ale unei realități deja dislocate; în timp ce, la scară micro, personajele miniaturale sunt amprenta renașterii umane. Fiecare lucrare surprinde un moment al transformării materiei, de la rămășițe tehnologice, la relicve organice, de la mașina vandalizată la trunchiul de copac pietrificat, toate devenite situri ale contemplării colective. Prin acest cadru, prezența speranței nu opune rezistență în fața magnitudinii morții, ci devine o strategie esențială pentru imaginarea unui viitor posibil. 

Lipsite de detalii geografice și temporalitate precisă, peisajele lui Tolici devin teritorii neutre, oaze de reziliență, asemenea unei „țări natale”, așa cum este definită speranța profundă în perspectiva lui Gabriel Marcel. În această cheie, artistul nu imaginează o „minunată lume nouă” în sensul lui Huxley sau o lume triumfalistă, ci creează insule vizuale de rezonanță pentru scenarii plauzibile, atent construite.

Deși proiectul este centrat pe pictură, el se extinde la granița mai multor medii și registre senzoriale. Instalația sonoră participativă constituie nucleul interactiv al Pavilionului, o punte între corporalitate, comunitate și prezența concretă a speranței. Fiecare lucrare include un dispozitiv derivat dintr-un stetoscop modificat și dotat cu microfoane de contact. Vizitatorii sunt invitați să poziționeze dispozitivul la nivelul inimii, permițând ca ritmul cardiac personal să fie preluat și transmis către un sistem sonor dedicat.

Această pulsație este amplificată și difuzată în spațiu prin alveolele laterale ale Pavilionului, formând o compoziție colectivă, mereu diferită, alcătuită din bătăile inimilor tuturor participanților. Instalația funcționează ca un experiment sonor autogenerativ, modelat în timp real prin interacțiunea publicului. Dispozitivele, veritabile “stetoscoape emoționale”, transformă un gest intim într-o expresie comună, evocând ritmul primordial al vieții, acela care ne însoțește încă din prenatal. Cele două capete ale pavilionului funcționează ca timpane semicirculare, în care sunt amplasate difuzoarele ce redau sunetul instalației, producând o mișcare sonoră continuă. Între ele, structura care integrează lucrările lui Roman Tolici devine axul vizual și acustic al expoziției, unificând spațiul și facilitând circulația sunetului. Pavilionul se constituie astfel într-un laborator al coexistenței, o partitură afectivă colectivă, înscrisă într-o tonalitate minoră, în care viața devine condiția fundamentală a speranței.